Intrebarea logica pe care si-o pune oricine aude cuvantul Baptist este urmatoarea: „Cine sunt Baptistii?”
Baptistii sunt oamenii Scripturii
Orice grupare religioasa trebuie sa decida inainte de orice, pe ce isi fundamenteaza crezul si practicile. Baptistii au Scriptura ca singura autoritate si revelatie ultima. Nu adauga, nici nu scad nimic din ea. Nici o alta scriere sau afirmatie ulterioara nu este normativa pentru biserica baptista.
Baptistii sunt militanti pentru libertatea de constiinta
Nascuti in persecutii religioase, baptistii au fost de la inceput luptatori pentru libertate. Fiecare persoana este libera sa decida ce sa creada fiind direct raspunzatoare inaintea lui Dumnezeu. Nici o autoritate sau persoana nu are voie sa persecute pe altul pe motive religioase.
Baptistii sunt oameni mantuiti prin pocainta si credinta
Mantuirea nu se mosteneste, ci se primeste. Credinta in moartea si invierea Domnului Isus Hristos (care este Dumnezeu si om în acelasi timp) este acompaniata de pocainta sincera (care cuprinde recunoasterea, marturisirea si parasirea pacatului.
Baptistii sunt oameni botezati la varsta responsabila
Botezul poruncit de Domnul Isus este cerut de candidatul care s-a pocait si a crezut în Domnul Isus, ca un act voluntar de ascultare si ca o marturie exterioara a unui suflet nascut din nou.
Botezul nu iarta pacatele!
Baptistii sunt adunati in biserici locale autonome
Biserica este adunarea oamenilor nascuti din nou, care se aduna in prezenta Duhului Sfant si sub autoritatea lui Dumnezeu. Asocierea bisericilor este administrativa si reprezentativa.
Disciplina bisericeasca.
Baptistii sunt militanti pentru separarea Biserica–Stat
Ei inteleg literal cuvantul Domnului Isus: „Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Biserica apartine lui Dumnezeu si Statul nu are dreptul sa se interfereze in problemele interne.
Baptistii sunt prin definitie misionari
Misionarul german Gerhard Onken a asezat acest adevar prin dictonul: „Fiecare baptist, un misionar!” Misiune — nu prozelitism…
Biserica baptista este o familie a lui Dumnezeu, imperfecta dar perfectibila, sincera si dinamica, asezata pe temelia — Hristos, cu a carui Chip se aseamana tot mai mult in fiecare zi.
Biserica Baptista — este locul unde se sfarseste pelerinajul spiritual.
Baptistii in istorie
Spre deosebire de alte miscari de trezire religioasa, miscarea
baptista nu isi poate identifica un precursor unic, un intemeietor,
asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Wesley.
Unii istorici il socotesc pe John Smith an astfel de „incepator” de drum (John Smith este o figura interesanta in istoria baptistilor. Nu se cunoaste data si locul nasterii lui in Anglia. A studiat insa la Christ College, Cambridge (1594-1598), dupa care a slujit ca preot in Biserica Angliei pina in anul 1606, cind a trecut de partea „separatistilor”.
In 1608 s-a mutat in Olanda din cauza persecutiei declansate de casa regala impotriva „separatistilor.” A fost primul care s-a „autobotezat” in 1609 si apoi i-a botezat si pe alti 36 cu care a format prima biserica „baptista.” A murit in Amsterdam in 1612. Desi este legat de inceputurile primului grup organizat de baptisti, John Smith poate fi considerat cu greu un intemeietor al miscarii. De fapt, el s-a botezat prin „turnare”, iar spre sfirsitul vietii a parasit adunarile baptiste si a trecut la biserica mennonita.)
Numele de „baptisti” a aparut ca o porecla data in batjocura de cei carora li se parea caraghios ca oamenii in toata firea sa faca atita caz de importanta „botezului” (in acelasi fel si-au primit numele si „anabaptistii”, re-botezatii care au ignorat valabilitatea botezului aplicat copiilor).
Exista trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins miscarea baptista: teoria succesiunii neintrerupte, teoria inrudirii anabaptiste si teoria derivarii din separatistii englezi.
1. Succesiunea neintrerupta.
Una din cele mai populare teorii istorice este aceea ca bisericile baptiste au existat in toata istoria bisericii, succedindu-se intr-un lant neintrerupt, de la botezarea Domnului Isus in Iordan de catre Ioan „botezatorul” (baptistul) si pina astazi.
Aceasta teorie pretinde ca doar baptistii poseda adevarata mostenire de credinta si practica si ca ei au pastrat-o printr-o serie de grupari a caror existenta poate fi trasata incepind cu vremea Noului Testament. Desi ei n-au folosit numele de „baptisti” membrii acestor grupari ar fi fost in toate celelalte identice cu bisericile baptiste de astazi.
Oricit de atragatoare, aceasta teorie poseda doua defecte majore. Intii, ea nu poate fi suportata cu date istorice. Marturiile de credinta specifice „montanistilor, novatienilor, donatistilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catarilor), lolarzilor si husitilor contin o intreaga serie de „doctrine” si „practici” care nu pot fi identificate cu specificul credintei practicate de baptisti. Desi unele din aceste grupari au impartasit convingeri dragi baptistilor (autoritatea suprema a Scripturii, credinta personala necesara primirii botezului, autonomia bisericii locale, preotia universala, etc.), celelalte articole de crez si unele practici nu pot fi incadrate in nici un caz in specificul „baptist”.
In al doilea rind, teoria succesiunii neintrerupte, declara tot restul crestinatatii istorice drept o miscare „apostata”, lucru inadmisibil chiar si pentru cei mai infierbintati suporteri ai baptismului. A cauta sa identifici baptistii cu toti excentricii si „ciudatii” din istoria cultelor turbulente si a declara suvoiul crestinismului istoric drept „apostat”, inseamna a falsifica istoria si, in realitate, a face un deserviciu miscarii baptiste. Sustinuta mai ales la sfirsitului secolului XIX si la inceputul secolului XX, teoria succesiunii neintrerupte a fost astazi abandonata de aproape toata suflarea baptista.
2. Inrudirea anabaptista.
O a doua teorie sustine ca baptistii se trag, direct sau indirect, din anabaptisti, aripa radicala a Reformei din secolul saisprezece. Din gruparea anabaptista au facut parte „fratii elvetieni”, huteritii si menonitii (adeptii lui Menno Simon). Teoria are o puternica confirmare in dovezile istorice. Desi n-au preluat in intregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales in ceea ce priveste pacifismul si non-rezistenta, depunerea juramintului, interdictia de a ocupa un oficiu public, si anumite detalii legate de natura intruparii), baptistii secolului saptesprezece au continuat cu siguranta teologia „bisericii credinciosilor care au primit botezul doar ca urmare a unei marturisiri personale de credinta in Isus Christos”, a „preotiei celor din banci” si a libertatii religiei scoase de sub controlul Statului si reasezata sub autoritatea unica a constiintei.
3. Separatistii din Anglia.
Cea mai raspindita convingere a celor ce au studiat fenomenul religioas de-a lungul veacurilor este ca baptistii de astazi se trag din „separatistii englezi” exilati sub persecutie in Olanda, la Amsterdam.
Acesti „puritani separatisti” ajunsesera la convingerea ca biserica Angliei este dincolo de posibilitatea unei intoarceri la credinta si practica crestina adevarata si ca este mai bine ca cei ce cred Biblia sa se separe de viata bisericii oficiale patronata de rege. In felul acsesta, miscarea baptista este definita peste tot ca o dorinta de „separare” a celor ce vor sa se intoarca la invatatura Noului Testament, de bisericile „traditionale”, anchilozate in forme si datini eclesiastice.
Separarea s-a facut de obicei atunci cind, prin ierarhia ei
locala, biserica „istorica” a refuzat apelul de intoarcere la Biblie si a
emis acte normative care i-au declarat pe baptisti „eretici”.
Ironia este ca „separatistii baptisti” au aparut pe fondul unei alte
„separari.” Anglia se separase de Biserica romano catolica pe vremea lui
Henry VIII, cel care a a intrat in istorie prin faptul ca a avut sase
neveste. Cind s-a despartit de prima dintre ele, caterina de Aragon,
papa de la Roma l-a excomunicat pentru divort. Scos din fire, Henry a
poruncit Parlamentului sa taie legaturile care legau Biserica Angliei de
papalitate (1543). Aceasta despartire a Bisericii Angliei de Biserica
Romei trebuia sa fie doar o iesire de sub autoritate eclesiastica, nu si
o renuntare la practica sau invatatura catolica. Henry al VIII-lea s-a
autodeclarat „singurul suveran al Bisericii Angliei”, dar a incredintat
conducerea administrativa a Bisericii Angliei in miinile arhiepiscopului
de Canterbury. In furia sa anti-catolica, Henry a desfintat toate
manastirile si a confiscat toate averile lor, ca si toate cladirile si
ogoarele Bisericii Romano-Catolice.
Moralitatea si spiritualitatea crestinismului din Anglia nu
s-au imbunatatit insa cu nimic, ci chiar au decazut. Dupa citeva
incercari de reformare din interior, puritanii englezi, adepti ai unei
intoarceri totale la spiritul si litera Noului Testament, au devenit
„separatisti”.
PURITANII
„Am sa-i fac sa ma asculte sau am sa-i alung din tara!”
Aceasta a fost amenintarea rostita de regele Iacob I al Angliei impotriva gruparii care tocmai ii ceruse sa „purifice” biserica nationala a Angliei de ramasitele de ceremonii si practici catolice fara suport in textul Bibliei.
Din cauza cererii lor, cei care i se adresasera regelui Iacob I aveau sa ramina cunoscuti in istorie drept „puritani”, oameni ce doreau bisericii o totala intoarcere la invatatura si practica Noului Testament, fara nici o toleranta pentru „traditii” si „invataturi” care sufocasera sau paginizasera Biserica de-a lungul istoriei.
Puritanii n-au fost un grup de „revolutionari” violenti si galagiosi, ci niste buni cetateni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriasi si invatati de frunte, unii chiar profesori la Universitatea din Cambridge. Patrunsi de convingeri crestine foarte adinci, acesti oameni s-au pronuntat impotriva valului de „crestinism formal” amestecat cu „viciile si placerile lumii” care inecase orice urma de adevarata spiritualitate.
„Maritata” cu Statul, pe principiul fantezist al celor „doua sabii”, biserica Angliei fusese fortata sa legifereze toate abuzurile regilor ei corupti si era neputincioasa acum sa stavileasca valul de decadere generala. Imoralitatea, betiile, intrigile si coruptia politica, toate erau tolerate la umbra unei biserici care pretindea ca are mandat divin sa ierte, sa absolve de vina si sa indreptateasca la tronul judecatii divine chiar si pe cel mai decazut cetatean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau viciile pagine, leganindu-se in iluzia falsa ca apartin crestinatatii. Pentru ca Statul era considerat garantul aplicarii vointei divine in societate, puritanii ii cereau lui Iacov I sa intervina.
In ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede
inamicii numarul unu. Li s-a imputat foarte repede ca erau niste
crestini „ursuzi” si ascetici, care ar fi vrut ca toata lumea sa se
calugareasca, iar Anglia sa se transforme intr-o uriasa manastire. In
realitate, aceasta stigma istorica a fost o invinuire nedreapta.
Puritanii nu au fost „dusmanii placerilor”, ci ai pacatului, iar
adevarul este ca o foarte mare parte a „crestinismului” englez iubea
pacatul si facea chiar bani foarte buni de pe urma lui.
Puritanii nu au fost impotriva placerii ca atare. Dimpotriva, viata lor
de familie si de societate era plina de un vibrant simt al bucuriei in
lucrurile simple si sanatoase. Iubeau muzica si artele, practicau
vinatoarea, jocurile simple si intretineau „sezatori” la care discutiile
atingeau un nivel academic foarte ridicat. Scrierile lor au ramas in
literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seama puritani,
John Milton, fac si astazi parte din bijuteriile mostenirii de
litelatura de limba engleza („Paradisului pierdut” este probabil cea mai
cunoscuta dintre ele). Puritanii au fost aripa cea mai avansata a protestantilor din Anglia pe vremea Reformei din Europa.
Dupa domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care
impartasea convingeri catolice, i-a persecutat feroce pe toti adeptii
Reformei. Multi dintre ei s-au refugiat in Olanda (1608), iar altii au
ajuns la Frankfurt pe Main, in Germania. Aici au inceput niste frictiuni
intre protestantii reformei si puritanii separatisti. Exilatii englezi
s-au impartit in adepti ai lui John Knox si sustinatori ai doctorului
Richard Cox. Motivul discordiei l-a facut imbracamintea preoteasca. In
aceasta privinta, puritanii inclinau sa-i dea dreptate lui |nox,
discipol al ideilor lui Calvin si partizan al ideilor „fratilor
elvetieni”, care proclamau abandonarea oricaror obiceiuri si traditii
catolice fara un suport clar si categoric in textul Bibliei (obiceiul
uniformelor preotesti a fost introdus in Biserica in preajma anului 500
d.Ch.)
Figura nr. 1 arata cum a „evoluat” amestecul de invataturi „nebiblice”
in biserica catolica (multe preluate si de biserica ortodoxa). Pentru a
acoperi si perioada contemporana am completat lista cu erezii catolice
aparute si dupa vremea puritanilor si a Reformei.
A.D. 300 – Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 – Facerea semnului crucii
A.D. 375 – Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 – Instituirea „impartasaniei”
A.D. 431 – Maria este proclamata divina
A.D. 500 – Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii
A.D. 526 – Mirungerea
A.D. 593 – Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 – Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 – Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 – Bonifaciu III este proclamat cel dintii Papa
A.D. 709 – Sarutarea papucului papal
A.D. 786 – Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 – Folosirea „apei sfintite”
A.D. 995 – Canonizarea sfintilor morti
A.D. 998 – Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 – Celibatul preotilor
A.D. 1090 – Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 – Inchizitia
A.D. 1190 – Vinzarea indulgentelor
A.D. 1215 – Transubstantierea
A.D. 1229 – Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 – Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 – Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 – „Ave Maria” este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 – Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 – Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 – Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 – Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 – Infailibitatea Papala
A.D. 1930 – Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 – Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 – Maria proclamata ca Mama a Bisericii
(Loraine Boettner, Roman Catolicism (Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962. p.8-9).
In fata schimbarilor de doctrina si practica, pretentia Bisericii Catolice de a se autoproclama „pastratoarea adevarului apostolic” si „Roma neschimbatoare” ni se pare cel putin patata de ipocrizie. Intre „traditia apostolica” si „traditia bisericeasca” exista o diferenta la fel de mare ca aceea de la adevar la erezie.
Aderind la parerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servici de inchinaciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. In acest spirit, ei au renuntat la „rugaciunile scrise” (cartea de rugaciuni), la icoane si statui, si chiar la folosirea instrumentelor muzicale in serviciul de inchinaciune. Din cauza deosebirilor de vederi, unii dintre separatisti s-au despartit de ceilalti protestanti englezi, au adoptat o marturisire de credinta foarte asemanatoare cu acele ale anabaptistilor si menonitilor din Europa continentala si au primit in batjocora numele de „baptisti.” Persecutati si in tarile reformate, acesti oameni s-au imbarcat pe corabii si au plecat spre „lumea noua” (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani au traversat Atlanticul in perioada „marii migratii” (1630-1640).
Intentia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toti puritanii n-a reusit. Sustinuti de personalitati marcante ale vietii academice si politice ale vremii, ei au format adunari „separate” de bisericile oficiale si au impinzit insulele britanice. In urma Razbnoiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobindit chiar pentru o vreme controlul asupra guvernului. In aceste conditii, miscarea de emigrare s-a oprit.
Prin „restauratia” din 1660, puritanii au pierdut controlul
politic asupra Angliei, dar saminta libertatii religioase si a
„valorilor morale crestine” a incoltit peste alti citiva ani. Guvernul
Angliei a fost convins sa accepte existenta „bisericilor separatistilor”
si a aparut astfel pe scena societatii conceptul de „toleranta
religioasa.” Libertatea religiei si libertatea constiintei au fost cele
doua diamante sociale de mare pret pe care le-au daruit Americii cei ce
au emigrat din Anglia.
CARE ESTE LEGATURA BAPTISTILOR CU BISERICA PRIMELOR SAISPREZECE SECOLE?
Asa cum am spus deja, baptistii nu trebuie sa se grabeasca sa condamne drept „apostate” biserici crestine istorice care au amestecat crezul scriptural autentic cu credinte si practici din sfera paginismului. O analiza a celor sapte biserici amintite in cartea Apocalipsei (socotite de exegeti drept ilustratii ale perioadelor istorice caracteristice prin care trece Biserica pina la revenirea lui Christos) ne va ajuta sa vedem ca Dumnezeu nu renunta chiar asa de usor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El (si cine este?!).
O simpla lectura a „crezurilor” bisericilor crestine de-a
lungul veacurilor va dovedi foarte repede ca, in ceea ce priveste
continutul biblic, ele sunt aproape la fel ca marturiile de credinta ale
baptistilor de astazi. In loc sa le antagonizam, ar fi mult mai bine
daca am vedea biserica baptista si bisericile istorice raspindind astazi
concomitent cunostinta despre Christos in istorie.
Ar fi folositor sa remarcam ca nici Christos si nici apostolii nu ne-au
lasat o invatatura clara despre limita peste care o Biserica trebuie
considerata „apostata.” Nu stim cit de mult trebuie sa se rataceasca o
grupare crestina de la idealurile si practica Noului Testament pentru ca
sa fim indreptatiti sa nu o mai consideram „biserica”.
Credem ca orice Biserica unde este proclamata Evanghelia
mintuitoare si iertarea prin singele ispasitor de la Calvar are in ea
saminta strict necesara pentru dobindirea vietii dumnezeiesti prin
nasterea din nou. Ca aceasta viata noua este uneori impovarata cu alte
invataturi si practici discutabile (chiar regretabile) este o alta
problema si ea nu neaga caracterul crestin al acelei „biserici.” Avem
mult mai multe lucruri comune cu celelalte biserici crestine, decit au
ele in comun cu ateismul, iudaismul, mahomedanismul, hinduismul sau
comfucianismul. Suntem aliati, nu dusmani intr-un razboi spiritual in
care ni s-a incredintat sa raspindim lumina, nu sa stingem „lampa care
afuma” sau „mucul care inca mai fumega”.
In ce consta specificul credintei crestine baptiste?
In esenta convingerilor lor, baptistii isi trag seva din crestinismul
istoric, cu ajustarile pe care le-a adus Reforma. Cu toate ca au fost
influentati de curente teologice contemporane, baptistii si-au facut un
titilu de cinste din a se numi „popor al cartii”, adoptind astfel
Scriptura drept unica si absoluta sursa de autoritate in crez si
practica. Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este „preotia
universala a credinciosilor”, supranumit si „responsabilitatea
individuala inaintea lui Dumnezeu.”
Figura nr.2 contine „carta celor patru libertati cardinale” ale
„separatistilor”, deveniti baptisti prin etapa olandeza si prin sosirea
lor pe meleagurile Americii.
Specificul credintei baptiste
Libertatea sufletului
Noi credem in preotia universala a tuturor credinciosilor, in
libertatea si responsabilitatea oricarui om de a sta direct in fata lui
Dumnezeu, fara impunerea unui anumit crez si fara interpunerea vreunui
cleric sau guvern.
Libertatea Bibliei
Noi credem in autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem ca Biblia,
sub directa autoritate a Domnului Isus Christos, este esentiala in
viata fiecarui credincios si in viata Bisericii. Sustinem libertatea
fiecarui crestin de a interpreta si aplica Biblia dupa calauzirea
personala pe care o primeste din partea Duhului Sfint.
Libertatea bisericii
Noi credem in autonomia bisericii locale. Credem ca bisericile
baptiste sunt libere, sub autoritatea Domnului Isus Christos, sa
hotarasca cine poate fi primit in Biserica si cine sa fie cei care o
conduc, sa hotarasca formele de inchinaciune si metodele de lucru, sa
ordineze pe aceia pe care-i crede inzestrati de Duhul Sfint cu daruri
pentru slujire si sa decida cind si cu cine sa colaboreze in activitatea
largita a trupului spiritual al Bisericii lui Christos.
Libertatea religioasa
Noi credem in libertatea religioasa, libertatea pentru religie
si in libertatea fata de religie. Orice om este liber sa imbratiseze si
sa practice o anumita religie sau sa refuze orice forma de credinta
religioasa. Suntem adeptii unei totale separari intre Biserica si Stat.
In ciuda asemanarilor cu protestantismul reformei, baptistii
sunt astazi o miscare distincta si, istoric, separata. Una din cauzale
pentru care baptistii s-au despartit de protestanti a fost refuzul de
a-si insusi invatatura despre „magistratii bisericii”. In general,
protestantii Reformei sunt avocati ai „bisericilor teritoriale”,
suportate si protejate de Stat, incorporind sub disciplina lor intreaga
populatie si aducindu-i pe noii nascuti intre membrii ei prin botezul
copiilor. In contrast cu practicile protestante si in acord cu
convingerile anabaptistilor si menonitilor, baptistii insista asupra
faptului ca in Biserica nu se poate intra decit in mod voluntar, negind
astfel valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra
intregii populatii dintr-un anumit teritoriu si orice forma de
constringere a constiintei care s-ar putea naste din unirea Bisericii cu
Statul. Aceasta pozitie ii aseaza pe baptisti ca precursori si gruparii
asa-numitelor biserici de „credinciosi” sau de „pocaiti”. In acelasi
timp, aceasta pozitie a fost saminta din care s-au nascut toate formele
moderne de civilizatie. Toate statele lumii civilizate nu mai au
„biserici de Stat”, ci ingaduie cetatenilor sa-si manifeste dreptul la
libera alegere a convingerilor in domeniul religiei. Desi are radacini
lutherane, Germania nu este „lutherana, tot asa cum Italia si Franta nu
mai sunt nici ele „catolice”, in sensul exclusivist al cuvintului.
Practici specifice crestinilor baptisti
B – botezul credintei personale
A – autonomia Bisericii locale
P – preotia universala a credinciosilor
T – transformarea vietii prin sfintirea Duhului
I – inspiratia literala a Bibliei
S – separarea totala a Bisericii de Stat
T – trimiterea Evangheliei pina la marginile lumii
De ce exista mai multe feluri de baptisti?
Chiar daca au atitea lucruri comune, multimea de biserici
baptiste raspindite in mai toate tarile lumii civilizate cunoaste o mare
varietate in specificul crezului si in manifestare. De fapt, dictonul
caracteristic tuturor „formelor de asociere baptista” este: „Unitate in
lucrurile esentiale legate de mintuire si diversitate in toate
celelalte.”
Miscarea baptista contemporana poate fi impartita in trei curente
majore; baptistii ecumenica, baptistii evanghelici conservatori si
baptistii fundamentalisti. Cele mai mari dispute din sinul miscarii
baptiste nu sunt produse de dispute intre Arminieni si Calvinisti sau
intre misionaristi si nemisionaristi (ca in vremurile trecute), ci intre
cei care imbratiseaza in mod diferit chiar principiile fundamentale ale
miscarii: limitele implicarii in activitatile politico-sociale si
relatiile cu celelalte grupari din marea familie a crestinismului
istoric.
1. Baptistii ecumenici tolereaza un mare spectru de convingeri, mergind de la cele mai conservative pina la cele mai liberale. Ei accepta „membralitatea deschisa” (fara frecventarea consecventa a serviciilor divine), manifesta un interes deosebit pentru pace si pentru respectarea drepturilor omului in tarile lumii, au tendinta de a fi mai degraba liberali in probleme legate de moralitate si de ordine sociala si, asa cum le arata si numele, sunt foarte militanti pentru unirea tuturor bisericilor crestine din lume si a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasa in miscarea „ecumenica.”
2. Baptistii evanghelici conservatori sunt de departe grupul cel mai numeros si activeaza sub un cadru de referinta teologic conservator, proclamind imperativul unui inalt standard de moralitate, atit individual, cit si in sfera publica. In problematica sociala, ei sunt aliati fortelor conservatoare care pun accent pe responsabilitatea individului in fata societatii si pe valorile muncii, cinstei si harniciei. Cu toate ca multe astfel de biserici coopereaza in plan local sau international cu alte biserici cu convingeri asemanatoare, baptistii evanghelici se pronunta impotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunta drept o periculoasa forma de compromitere a adevarului crestin.
3. Baptistii fundamentalisti, militeaza activ impotriva teologiei liberale, au tendinta de a fi dispensationalisti si premilenisti in teologie, adopta un standard inalt de moralitate, si sunt gata sa duca spiritul „separatist” la extrem, trecind de la separarea de Stat la o anumita nuanta de „separare fata de societate”. Ei au vederi profund conservatoare in sfera activitatii publice si nu sunt gata de colaborare decit cu alte biserici fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. In cazul din urma insa, fundamentalistii rup orice fel de cooperare in clipa in care simt ca o astfel de biserica intretine legaturi si cu biserici considerate liberale.
Baptistii aflati in cea de a doua si cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe lucrarea misionara, atit in tara de bastina, cit si peste hotare.
Bineinteles ca exista biserici baptiste care se incadreaza undeva intre gruparea evanghelica si gruparea fundamentalista. Totusi, majoritatea bisericilor baptiste din lume se incadreaza distinct intr-una din cele trei categorii mentionate.
(Informatiile din acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists in America, editat de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3)
Tendinte contemporane
Paradoxal, cea mai mare amenintare la adresa identitatii distincte a baptistilor nu vine nici de la miscarea ecumenica si nici din cauza persecutiei din partea bisericilor nationale majoritare (cu exceptia bisericilor baptiste aflate in fostele tari comuniste, unde, in democratiile imature, bisericile „istorice” cauta sa-si recapete statutul de „biserica nationala”, cu statut privilegiat si cu pretentii de protectie si suport din partea Statului).
In tarile democratice si pluraliste, „pericolul” care-i paste
pe baptisti este acela ca incep sa nu se mai deosebeasca de alte
biserici evanghelice conservatoare. si iata de ce:
Siminta pusa de „Reforma” si de „separatistii” secolului XVII a incoltit
in secolele care au urmat si a dus la aparitia unor biserici profund
„evanghelice in crez si in manifestare”. Din dorinta de a colabora masiv
cu aceste biserici la evanghelizarea comunitatii si a lumii, pe
alocuri, biserici baptiste au inceput sa scoata din numirea lor oficiala
numele de „baptista”.
In conditiile unei extraordinare mobilitati sociale, populatia secolului XX, tinde sa creieze un „sat global”, in care multe din distinctiile traditionale, daca nu vor dispare cu desavirsire, cel putin se vor estompa, pierzindu-si din semnificatia initiala. Marele numar de crestini care au iesit din structurile bisericilor istorice caracteristice mai mult „evului mediu”, decit veacului modern, formeaza in acest secol informatic, biserici „ale comunitatii”, in care Biblia este studiata si respectata cu aceiasi ardoare care a caracterizat crestinismul primelor secole. Tradusa in majoritatea limbilor de circulatie, Biblia nu mai este astazi apanajul exclusiv al „clericilor”, ci a iesit din nou in arena publica, adunind in jurul ei o noua generatie in „poporul cartii”.